Filantropia în BOR - Considerații terminogice

Filantropie, caritate, diaconie, slujire socială, asistență socială religioasă

Activitatea de implicare a Bisericii în ajutorarea semenilor  a purtat mai multe denumiri, consacrându-se de-a lungul vremurilor unor anumite regiuni și chiar confesiuni creștine, cel mai des folosite fiind denumirile: filantropie, caritate și diaconie. Fiecare din acești termeni își propuneau să definească cât mai fidel implicara socială creștină, fără a-și pretinde întâietate și fără a se exclude reciproc. De cele mai multe ori ele sunt folosite cu sensuri sinonome, deșii ele presupun și conținuturi diferite. În spațiul ortodox s-a consacrat termenul de „filantropie”,în spațiul catolic cel de „caritate”, iar în cel protestant, termenul de „diaconie”. Bisericile creștine nu și-au revendicat însă termeni specifici care să delimiteze confesioanl propria implicare socială, ci doar și-au promovat o denumire a lucrării sociale proprii, folosind mai des un anumit termen și pe celelalte doar drept sinonime.

Există însă și anumite diferențieri în înțelegerea conceptelor, care în contextul dezvoltării lucrării sociale în Biserica Ortodoxă Română după 1989 și a definirii explicite a acesteia a avut o anumită relevanță. Lucrarea socială a Bisericii Ortodoxe în România se afirma în contextul în care Biserica Catolică, Greco-catolică și Reformată, beneficiind de o experiență bogată în domeniu, se afirmau în planul social prin instituții care le individualizau ca și implicare socială confesională. Incepând cu anii 1990, în România au apărut, preluând modele consacrate europene, organizații catolice și greco-catolice sub denumirea de Organizații Caritas Romano-catolic și Caritas Greco-catolic, precum și organizații evanghelice „Diakonia”. Promovarea unei denumiri distincte a lucrării sociale a Bisericii Ortodoxe Române se impunea, ca mărturisire a unei identități proprii dar și ca partener de dialog interconfesional și interinstituțional. Se impun astfel câteva considerații legate de sensurilee cuvintelor filantropie, caritate și diaconie.

Temenul de „filantropie” provine din cuvântul grecesc „philanthropos”, care în traducere românească înseamnă „iubire de oameni”, „iubire de umanitate”. Este format din unirea a două  cuvinte grecești „philos” – iubire, prietenie și „anthropos” – om, umanitate. Filantropia este în sine o formă de comportare prin care se manifestă bunătatea oamenilor față de cei din jurul lor. Termenul de „filantropia” nu este în totalitate specific perioadei creștine, ci acest cuvânt este întâlnit și  în lumea greco-romană păgână cu sensul „iubirea divinității față de om”. De asemenea și în Vechiul Testament, la poporul evreu, întâlnim acest termen, însă cu aplicare doar la membrii poporului Israel.

În Cartea Faptele Apostolilor, Biserica ne arată izvorul și dimensiunea filantropiei creștine; ne descoperă modalitățile de aplicare a filantropiei, care era mereu legată de„frângerea pâinii”, după care urmau agapele, masa bucuriei, a iubirii unde erau invitați toți oamenii fără nici o deosebire Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte./ Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare./ Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii./ Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” (Faptele Apostolilor 2, 42-46)

Conceptul de Filantropie este diferit de conceptul de caritate, deși există unele suprapuneri. Caritatea își propune să amelioreze durerea unei anumite probleme sociale, în timp ce filantropia încearcă să abordeze cauza principală a problemei. Atât filantropia cât și caritatea au un numitor comun: ambele îsi propun ca activităţile lor să fie benefice pentru comunitate. În acelaşi timp, există o diferenţă fundamentală între caritate şi filantropie. Caritatea constă în resurse pentru alimentaţie, îmbrăcăminte şi sănătate, fără vreun scop creativ; dimpotrivă, filantropia are un element creative, instituțional, de perspectivă, pe termen lung.. Scopul său este să creeze ceva nou sau să îmbunaţească ceva care există deja. Pentru a diferenția mai clar filantropia de alte forme de generozitate, trebuie adăugate câteva caracteristici importante: magnitudinea – de obicei filantropia reprezintă activități la un nivel mai general decât caritatea. Filantropia are un impact mare, generează o schimbare vizibilă în societate; apoi este și medierea- filantropii oferă mai mulți bani din propriile fundații sau donează aceste resursecătre fundații filantropice. Aceste instituții acțonează ca mediatori între filantropi și beneficiari. În procesul de caritate, lucrurile sunt mai simple, se acționează în mod direct, fără intermediari sau mediatori. Procesul de comunicare al filantropiei este indirect, mediat de obicei de o instituție sau o fundaţie, care oferă fonduri sau ajutoare financiare. Dimpotrivă, procesul de comunicare al carităţii este unul direct, de la om la om.

Legat de termenul de filantropie, avem mai multe derivate cu sensuri diferite, care au apărut în epoca contemporană, dar care, într-o anumită măsură completează aria de semnificații proprii alea termenului, deșii sunt deplin laicizate Spre exemplu, au apărut temeni precum: filantropie investițională, celantrop, filantropia patronajului, filantropia modestiei, etc. 

            Într-un astfel de context, putem vorbi despre o Filantropie a modestiei, care ia în calcul mereu necesitățile beneficiarilor, a persoanelor defavorizate, modeste din punct de vedere social . În prezent, este evident că Filantropia are un mare rol în coeziunea socială, având în vedere tot timpul nevoile oamenilor săraci, lipsiți de bunurile material și financiare necesare. Filantropia are în vedere ajutorarea oamenilor să se gospodărească și să se autofinanțeze, și să nu încurajeze cerșetoria și lenea. Filantropia implică o bună colaborare între filantrop și beneficiar. Procesul de a dărui și de a primi trebuie să fie definit de ambele părți; el nu se face la întâmplare; trebuie să existe o responsabilitate reciprocă. Filantropia are un mare impact asupra capitalului social care la rândul lui contribuie esențial la fericirea și bunăstarea economic a comunității umane. Actele filantropice au puterea de schimba în bine societatea umană, de a crea legături sufletești între oameni și instituții, de a le oferii speranțăși încredere, de a influența valori și principii și de a da sens și semnificații superioare vieții omenești.

Mai există alți doi termeni care se folosesc pentru descrierea activității pe care Biserica o desfășoară pentru ajutorarea celor sărmani. Un astfel de termen este cel de „slujire socială”, care este o noțiune cu acoperire mai largă, care presupune îndeplinirea unei misiuni în câmpul misionar al Bisericii, înțeleasă ca răspuns la o chemare sfântă, având ca scop mântuirea sufletului propriu și pe cel al aproapelui, respectând perceptele evanghlice cu dăruire și jerfelnicie și urmărind un bine colectiv, perceput la o scară mai înaltă. Acest termen are un înțeles transconfesional și este asumat de toate confesiunile creștine, ca lucrare socială comună. El nu este recunoscut de autoritățile laice în domeniul activităților de asistență socială, ci este înțeles ca misiune specific religoasă.

Un alt termen folosit în contextul lucrării sociale al Bisericii este cel de „asistență socială religioasă”. Acesta se definește ca intervenție social profesionalizată, desfășurată sub autoritatea Bisericii, motivată religios și bazată pe iubirea aproapelui prin care se urmărește ajutorarea celui aflat în nevoie, scoaterea lui din situația de risc social, prevenirea sau înlăturarea cauzelor care-l situează într-o situația de vulnerabilitate socială. Acest termen este neutru confesional, este folosit în dialogurile interconfesionale sau interinstituționale pe tema protecției sociale, nu se regăsește în legislație, dar este preferat ca termen de dialog, și înțeles ca având un conținut comun, aflat în sfera asistenței sociale propriuzise.

În privința acestor termeni, de-a lungul anilor, termenii de filantropie, caritate și diaconie au căpătat conotații confesionale. Termenul filantropie pare să fie mai aproape de inima ortodocșilor, cuvântul caritate s-a încetățenit mai mult în lumea catolică, mai ales pentru faptul că structurile sociale de la dioceze se numesc Caritas, iar diaconie este preferat de protestanți, care îl folosesc cu precădere. Cele trei noțiuni sunt folosite adesea ca sinonime, și foarte puțini sunt aceia care sesizează diferențe semantice între ele, chiar și dintre cei care le folosesc foarte des. Sintagma slujire socială este delimitarea unui anume domeniu din cadrul slujirii Bisericii, care este mult mai cuprinzătoare, iar asistență social religioasă încearcă să „îmbisericească” termenul laic pentru acest tip de activități. Pe de altă parte, privind din perspective timpului, filantropia pare să se refere la perioada mai veche a Bisericii, cea nedespărțită, în timp ce slujire socială  și asistență socială religioasă, sunt mai noi, aparținând epocii moderne. În ce privește aria pe care o acoperă, slujirea socială are o acoperire mai mare, dar este mai mult concept decât acțiune, filantropie poate să facă oricine și oricând, caritatea și diaconia sunt din acest punct de vedere egale, iar asistența socială religioasă semnifică strict activitatea desfășurată în mod organizat de Biserică.

Această clarificare a termenilor este necesară în contextual în care Biserica Ortodoxă Română a fost nevoită să-și definească în termeni actuali implicarea socială, pe înțelesul celorlați parteneri sociali, a autorităților statului, a celorlalte Biserici creștine și a altor organizații nonguvernamentale care activau în România, în același timp ținând cont de specificul ortodox propriu dar și de realitățile confesionale și legislative. Imediat după anul 1990 s-a încercat improprierea denumirii de „diaconia”, înființându-se Sectorul  Diaconia al Patriarhiei Române precum și Sectorul Diaconia al Arhiepiscopiei Iașilor și mai apoi Sectorul Diaconia al Mitropoliei Basarabiei. Acestea din urmă își mențin denumirea și în prezent, alături de Asociația Diaconia București și Asociația Misiunea Socială Diaconia a Mitropoliei Basarabia, cele două asociații făcând parte din Federația Filantropia”.

În privința „denumirii” oficiale însă, Biserica Ortodoxă Română a optat  pentru termenul de „filantropie” pentru lucrarea sa socială, încă înainte de anul 2000 înființîndu-se în întreaga patriarhie contribuția anuală a parohiilor la lucrarea socială sub denumirea de „Contribuția Filantropia”, precum și Birouri de Asistență Socială „Filantropia Ortodoxă ” în unele parohii. Un moment decisiv a fost alegerea numelui Federației care urma să cuprindă organizațiile nonguvernamentale ale Patriarhiei. Existau la acea vreme patru organizații cu denumiri specifice, dezvoltate, specializate în asistență socială, și care „concurau” în această privință: Asociația „Diaconia” București, Asociația „Filantropia Ortodoxă Alba Iulia”, Fundația „Solidaritate și Speranță” Iași și Asociația „Vasiliada” Craiova. Alegerea s-a făcut în urma propunerilor făcute în cadrul unei ședințe a coordonatorilor compartimentelor sociale din eparhii și apoi, prin consultarea tuturor eparhiilor, care au dat răspuns scris în această privință. În anul 2007 a fost aprobată de către Sfântul Sinod denumirea Federația „Filantropia”. Au urmat asumarea acestei denumiri de către alte organizații eparhiale: Severin, Sibiu, Timișoara, Deva, Oradea, Arad, Sălaj, Cluj, Bistrița, Huși. Denumirea compartimentelor sociale eparhiale s-au modificat apoi, din Sectorul „Biserica și Societatea” devenind „Sectorul social-filantropic”.